Ţăranii români din secolul al XIX-lea: violul şi incestul erau foarte dese, iar casele erau doar nişte găuri în pământ, unde familia stătea înghesuită

Locuinţa ţărănească din România secolului al XIX-lea a fost descrisă drept o construcţie mizeră, fabricată din materiale aflate la îndemână – lut, lemn, paie, pleavă şi balegă de vită. Celebrul bordei era o „gaură în pământ”, de cele mai multe ori cu o singură cameră, unde dorm „bărbatul, soţia, flăcăii, fetele mari, copiii mai mărunţi, o gâscă sau o găina cu  pui, mielul, viţeaua sau purceii, fătaţi de curând”.

loading...

„Locuiesc în condiţii mai rele ca zuluşii (…) Sunt judeţe întregi, şi cu deosebire Vlaşca, Teleormanul şi mai ales o parte din Dolj şi tot Gorjul, unde casele consist în nişte adevărate găuri, bordeie săpate în pământ. Pentru aceasta, atunci când ele sunt făcute cu mai multă atenţiune, se sapă o groapă în adâncime de 1 până la 2 metri şi pe urmă se aruncă înlăuntrul găurii paie şi coceni de porumb, şi, profitându-se de câteva zile de secetă, li se dă foc.

Căldura dezvoltată de aceste substanţe de combustiune usucă pereţii şi mai mult, reduce la starea anhydrică argila din care, în general, este format sub-pătura aluvianului ce formează baza geologică a ţării. În urmă se acopere cu lemne, peste care se pun conceni şi paie în straturi suprapuse, adesea, şi acestea acoperite cu pământ, până ce se crede că, graţie grosimii păturii şi gradului de înclinaţiune, apa meteorică se va putea lesne scurge în afară, fără a putea pătrunde în întrul lor. Adeseori ferestre nu sunt deloc. Atunci lumina intră pe coşul vetrei, iar de e vară pe uşă. (…) În genere aceste case au o singură cameră, mare cu baza unui paralelogram; uneori mai este încă o mică cameră alături şi mai totdeauna un cotlon în unul din colţuri, un soi de grotă mică, obscură, carele joacă rolul de cămară pentru sacul de porumb şi alimente”, scrie doctorul CI Istrati în 1880. Este unul dintre textele despre viaţa ţăranului român apărute în cartea istoricului şi etnografului clujean Constantin Bărbulescu –  “România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910”, apărută la Editura Humanitas. Cartea cuprinde mărturiile unor medici despre mai multe aspecte ale vieţii ţăranilor: iginenă, locuinţă, nutriţie, alcool.

Bordei din Romanaţi, reconstituire Muzeul Etnografic din Bucureşti. FOTO: visitromanat.file.wordpress.com

Bordeiele, interzise prin lege

Scrierile medicilor care deplângeau starea locuinţelor ţărăneşti din pământ au avut o influenţă importantă. Începând cu 1894, „regulamentul pentru construirea locuinţelor ţărăneşti” preciza la articolul 22 „desfiinţarea tuturor bordeielor şi înlocuirea lor prin case construite după prescripţiunile regulamentului de faţă” în termen de cinci ani. Cei care nu se vor confirma vor fi daţi în judecată, iar bordeiele vor fi desfiinţate. Bordeiele însă au rezistat şi se pare că legea nu a fost aplicată, ala cum remarca doctorul P Cazacu în 1906.

Oameni şi animale sub acelaşi acoperiş 

Medicul Constantin Popescu scrie în 1896 : „Numai cine a intrat în bordei ştie câtă mizerie spun aceste cifre (statisticile construcţiilor de locuit – n.n.). Din gura bordeiului cobori o scară făcută în pământ, deschizi o uşă şi dai în o odăiţă săpată până la 1,5 metri de la suprafaţa pământului. (…) În această singură odaie, trăiesc şi dorm, grămădiţi în paturi, bărbatul, soţia, flăcăii, fetele mari, copiii mai mărunţi, o gâscă sau o găina cu  pui, mielul, viţeaua sau purceii, fătaţi de curând. Ventilaţiunea fiind foarte redusă şi camera foarte rău luminată, aerul e veşnic stricat şi copiii mai cu seamă, palizi. Sunt unele mai rele, altele mai bună, dar bordeiul, aşa cum l-am descris, e cel comun”. Totuşi, autorul cărţii, Constantin Bărbulescu, precizează că este vorba despre o exagerare. „Nu este vorba despre o reală şi constantă coabitare om-animal, sub acelaşi acoperiş, ci doar de una temporară şi în condiţii speciale. Cel mai adesea, în zilele reci ale sfârşitului de iarnă, ţăranul adăposteşte în locuinţă mielul nou-născut sau cloşca cu puii săi”.

Recensământul de la sfârşitul anului 1859 oferă primele date privind numărul de bordeie din Muntenia. Din 1,2 milioane de clădiri (de locuit şi anexe), în oraşe existau 3.297 de bordeie, iar în sate 84.998. Chiar dacă sunt prezente peste tot, numărul bordeielor este foarte mare în Dolj, Mehedinţi, Romanaţi, Olt şi Teleorman, adică 65.369 de locuinţe.

Locuinţele de suprafaţă – lut şi bălegar

Pe lângă bordeie, ţăranii locuiau şi în locuinţe de suprafaţă. Descrierile medicilor s-au concentrat pe bordeie, deşi nu acestea erau majoritare, întrucât acestea întruchipau cele mai multe „rele igienice” ale locuinţelor ţărăneşti. La câmpie, unde lemnul este un material scump, cea mai populară tehnică de construcţie este „gardul lipit cu pământ” – scrie medicul Manolescu. Structura de rezistenţă e construită din lemn, iar pereţii din nuiele lipite cu lut amestecat cu pleavă şi bucăţi de cărămidă. „În final, peretele este finisat cu «pământ cleios (…) înmuiat cu apă şi amestecat cu baligă de animale bovine şi pleavă de grâu ori orz»”, scrie Manolescu.

O altă modalitate de construcţie a pereţilor este „turnarea” unei paste din pământ argilos-nisipos, ce se bate într-un tipar de scânduri, care se tot ridică în sus odată cu înălţarea peretelui, scrie Istrati în 1880. Locuinţele din lemn au fost construite din bârne de lemn încleiate la capete şi lipite cu lut. Conform unei statistici din 1906, cele mai numeroase locuinţe din România – 37%, erau construite din nuiele împletite şi lipite cu lut. 22,1% din  casele rurale erau construite din lut muiat în apă şi 21% din lemn. Din cărămidă, erau construite 7,74 %, iar din piatră 0,44%. 5,63% din locuinţe erau construite din chirpici.

„Sunt frecvente cazurile de violuri produse prin incensturi” 

În 1912, în 76,5% dintre locuinţele rurale familiile locuiesc într-o singură cameră. În 1880, CI Istrati scrie: „În această singură cameră comună muma, după suferinţi convulsive, naşte pruncul; iar copilul strivit de boale se luptă în agonia morţii, fraţii săi mai mici au mai mari sunt spectatorii înmărmuriţi şi înfricoşaţi ai acestora mari crize. Imaginaţiunea lor este de timpuriu puternic lovită de aceste teribile spectacole; copiii, de la vârsta cea mai fragedă şi chiar când devin adulţi, dorm pe cuptor, unul lângă altul; astfel sunt frecvente cazurile de violuri produse prin incensturi. În acea odaie conjugală, copiii devin maturi de înclinări care le surescitează curiozitatea şi-i tentează, îndeplinind asemenea acte căpătate prin spectacole de la părinţi”.

Ferestrele sunt de mici dimensiuni, fixe şi acoperite cu vezica urinară a porcului sau cu o bucată de hîrtie unsă cu ulei. Sistemul de încălzire e format dintr-o vatră deschisă, pe care se şi găteşte, cu un coş piramidal care preia fumul şi în conduce, cel mai adesea, în pod. Locuinţele ţărăneşti sunt de obicei umede din cauza modului defectuos de realizare a fundaţiei. „În partea de Nord şi Nord-Est, pereţii sunt acoperiţi cu o vegetaţie luxuriantă”, scrie Istrati.

 

 

 

 

loading...

Comments

comments

Leave a Reply